Andrea Franzoso, autor Cu pumnii strânși: Copiii au nevoie de adulți care să-i ghideze

Andrea Franzoso, autorul cărții Ero un bullo. La vera storia di Daniel Zaccaro, aduce în literatura pentru copii și adolescenți o perspectivă mai rar explorată: povestea celui care ajunge să rănească, nu pentru a-i scuza comportamentul, ci pentru a înțelege ce îl produce. Cartea, tradusă în limba română cu titlul Cu pumnii strânși, urmărește parcursul real al lui Daniel, un băiat prins între furie, rușine, violență și nevoia profundă de a fi văzut.

Interviul de mai jos deschide o discuție necesară despre bullying dincolo de explicațiile rapide și de soluțiile punitive. Andrea Franzoso vorbește despre agresivitate ca formă de apărare, despre sărăcia limbajului emoțional, despre rolul adulților credibili și despre diferența esențială dintre a condamna un comportament și a abandona un copil în identitatea de „agresor”. Este o conversație despre responsabilitate, limite, reparație și posibilitatea ca o poveste care părea deja scrisă să capete un alt final.

Ați ales să spuneți această poveste adevărată din perspectiva lui Daniel, un băiat care devine agresor. De ce a fost esențial acest unghi?

Andrea Franzoso: Este o perspectivă diferită de cea obișnuită, recunosc, dar alegerea a venit complet spontan, aș spune chiar firesc. L-am întâlnit pe Daniel, l-am ascultat, i-am adunat povestea, care nu putea fi spusă decât în acest fel. Am sentimentul că povestea aceasta m-a găsit ea pe mine și mi-a spus: „Scrie-mă!”. Iar eu am decis să mă pun în slujba ei.

Ce mecanisme psihologice determină un copil să folosească agresivitatea ca formă de protecție?

Andrea Franzoso: Atunci când un copil trăiește emoții intense — furie, frustrare, suferință, gelozie, tristețe — dar nu are capacitatea de a le regla sau gestiona, de cele mai multe ori neavând nici cuvintele pentru a le exprima, atunci le arată prin comportament. Comportamentul violent este consecința unei capacități slabe sau absente de introspecție și reflecție: „Ce simt și de ce?”, „Ce mi se întâmplă?”, „Ce se află în spatele acestui comportament? Ce dezvăluie el?”. Fără cuvinte, ceea ce rămâne este violența. Este un semn clar al sărăciei de gândire.

Violența poate fi învățată și în familie, în contextul social, pe rețelele sociale: copiii văd, copiii reproduc. Dacă un copil are un tată violent, care își lovește soția, insultă și devalorizează membrii familiei, este probabil să dezvolte comportamente similare față de ceilalți.

Violența poate exprima și o nevoie de control și siguranță, o formă de apărare în fața unui mediu perceput ca amenințător și instabil: certuri frecvente în familie, schimbări, sărăcie, lipsă de afecțiune, atitudini incoerente ale adulților, singurătate, neglijare, abandon. Cei cărora le este frică se refugiază adesea în agresivitate.

Un copil poate recurge la comportamente agresive și ca formă de apărare a stimei de sine: dacă se simte umilit, exclus sau incapabil, poate reacționa atacând, pentru a-și apăra sentimentul de sine. Toate acestea nu justifică violența și agresivitatea, dar ne ajută să le înțelegem și să găsim modul potrivit de a le aborda. Toate aceste aspecte se regăsesc și în povestea lui Daniel.

Cum influențează rușinea comportamentele distructive la adolescenți?

Andrea Franzoso: Rușinea este una dintre cele mai puternice și mai greu de suportat emoții pentru un adolescent, pentru că îi amenință identitatea și percepția de sine, făcându-l să se simtă „greșit”, nelalocul lui, ridicol, inferior. Rușinea trezește frica de respingere și teama de marginalizare, de a nu se ridica la nivelul așteptărilor sau standardelor grupului de egali. Expunerea constantă la judecata celorlalți — și mai dură în epoca rețelelor sociale — crește vulnerabilitatea.

Rușinea poate conduce la comportamente distructive, care funcționează ca un mecanism de apărare: dominarea celorlalți, atacarea lor, încălcarea regulilor. Toate acestea mută atenția de la sine și, cel puțin temporar, permit compensarea sau amorțirea sentimentului de inferioritate.

Dacă rușinea, în loc să fie proiectată în exterior, este îndreptată spre interior, ea produce autodevalorizare, comportamente autoagresive și retragere socială, așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul hikikomori. Problema, în ambele situații, este aceeași: adolescenților le este greu să mentalizeze rușinea, adică să o recunoască și să o numească. Astfel, ea este „pusă în act”, nu gândită.

Ce mesaj transmite cartea părinților copiilor care se luptă cu furia?

Andrea Franzoso: Este o invitație de a fi credibili, consecvenți, de a nu închide ochii, de a nu fi hiperprotectivi. De a fi adulți hotărâți, calmi, echilibrați, modele pozitive și ghizi siguri. Este o invitație de a-i ajuta pe tineri să găsească acele cuvinte prin care să-și numească suferința și disconfortul. Cuvintele prin care să-și poată împărtăși experiențele.

Sărăcia lexicală este una dintre rădăcinile furiei. „Fără cuvinte, ceea ce rămâne este violența”, îi spune psihologul lui Daniel atunci când ajunge în închisoare. Violența este un semn al lipsei de reflecție. Când se termină cuvintele, încep loviturile.

De aceea, părinții, profesorii și educatorii trebuie să le ofere copiilor și adolescenților educație de calitate. Să-i încurajeze să iubească lectura. Oamenii au nevoie de povești ca să trăiască, să găsească sens în propria viață. Dar și aici adulții trebuie să dea exemplu: să închidă telefoanele și televizoarele și să deschidă o carte.

Când l-am întrebat pe Daniel dacă pot scrie o carte despre povestea lui, mi-a spus imediat da. „Când eram în închisoare, cărțile m-au salvat”, mi-a spus. „Mai ales biografiile și autobiografiile, pentru că în poveștile altora am găsit cuvintele prin care să o descifrez pe a mea.”

De ce considerați că pedeapsa singură nu este suficientă pentru a opri comportamentul de bullying?

Andrea Franzoso: Pentru că intervine doar asupra comportamentului vizibil, dar nu abordează cauzele de fond. Desigur, este important să intervenim rapid, inclusiv prin pedeapsă, dacă este necesar, și să asigurăm siguranța victimei. Dar apoi trebuie lucrat cu agresorul.

În primul rând, pentru a nu-i confirma identitatea negativă, ci dimpotrivă, pentru a încerca să o demontăm. Agresorul caută acceptare și vizibilitate, iar pedeapsa riscă să-i ofere și mai multă vizibilitate. Dacă ne limităm doar la pedeapsă, riscăm să-i creștem furia, frustrarea și sentimentul de excludere, împingându-l să continue.

Pedeapsa îi spune ce să nu facă, dar nu îl ajută să-și regleze emoțiile, să-și gestioneze furia sau să dezvolte empatie. În plus, bullyingul apare în clasă, deci trebuie lucrat și cu spectatorii și cu cei indiferenți. Cu toți cei care poate au râs pe ascuns sau au permis pur și simplu comportamentul agresorului, din lașitate sau oportunism.

În cele din urmă, trebuie creat un climat de încredere, astfel încât copiii, adolescenții și clasa să găsească curajul de a învinge tăcerea, omerta, și de a semnala adulților — profesori, părinți — cazurile de bullying. Este important să creăm condițiile în care bullyingul să nu găsească teren fertil în clasă, promovând solidaritatea, cooperarea și empatia.

Povestea separă identitatea de comportament, iar acest lucru este foarte important pentru ca agresorul să primească ajutorul de care are nevoie. Vedeți această abordare des sau este mai degrabă rară în rândul părinților și educatorilor de astăzi?

Andrea Franzoso: A distinge identitatea de comportament — „ești un copil bun care a făcut o alegere greșită”, în loc de „ești rău” — este o practică foarte importantă pentru ca un copil sau un adolescent să nu se identifice cu greșeala: „sunt greșit”, „sunt rău”. Din păcate, însă, nu este foarte răspândită, mai ales în viața de zi cu zi a familiei, cu atât mai mult în contextele fragile și expuse.

Adulții tind să reacționeze instinctiv și să eticheteze, pentru că așa au fost obișnuiți. Oamenii tind să reproducă aproape automat comportamentele și experiențele trăite. De aceea, ar fi necesar să promovăm o abordare care separă identitatea de comportament, dar acest lucru cere conștientizare, exercițiu și un puternic autocontrol din partea adulților. Numai astfel pot dezvolta în copil simțul responsabilității și îi pot arăta că schimbarea este posibilă.

Ce rol au adulții în transformarea traiectoriei emoționale a unui copil? Ne referim aici la părinți, profesori și alți adulți semnificativi cu care copiii pot interacționa.

Adulții au un rol fundamental în modelarea și transformarea parcursului emoțional al unui copil. Nu este vorba doar despre a-l învăța să recunoască și să numească emoțiile, construindu-i astfel limbajul emoțional. Este important să creăm un mediu în care copiii să se simtă acceptați, înțeleși și să poată învăța să-și gestioneze emoțiile în siguranță.

Copiii învață imitând și observând adulții: cum reacționează aceștia la stres, furie, durere, bucurie. Învață ce este acceptabil și cum pot fi exprimate emoțiile. Adulții trebuie să-i învețe pe copii reglarea emoțională, ajutându-i să găsească strategii pentru a-și gestiona trăirile.

Copiii au nevoie de legături stabile și susținătoare cu cei care au grijă de ei pentru a-și dezvolta încrederea, stima de sine și capacitatea de a explora lumea fără frică. Adulții trebuie, așadar, să fie capabili să recunoască și să valideze emoțiile copiilor: „Înțeleg că ești furios”. Astfel, copiii se simt acceptați și înțeleg că emoțiile lor sunt legitime. Acest lucru le întărește atât încrederea, cât și conștiința emoțională, reducând tendința de a reprima sau ignora emoțiile.

Din păcate, mulți agresori sunt analfabeți emoțional din cauza unor adulți fragili și nesiguri și a unor familii disfuncționale.

Cum pot recunoaște părinții când furia ascunde o durere emoțională mai profundă?

Andrea Franzoso: Există diverse semne care trebuie urmărite: iritabilitate frecventă și excesivă, închidere în sine, izolare, opoziționism, tăceri încăpățânate și răspunsuri evazive.

Dacă reacția agresivă la evenimente percepute ca negative este disproporționată, recurentă și greu de liniștit, acestea sunt semne clare că furia este o emoție „secundară”, adică defensivă, în raport cu o durere emoțională mai profundă, cum ar fi suferința, tristețea, rușinea, frica sau o combinație a acestora.

În astfel de situații, adultul trebuie să-și poată păstra calmul, evitând să reacționeze la rândul lui violent, ceea ce ar putea escalada situația. Trebuie să încerce să păstreze dialogul deschis, să știe să asculte, dar mai ales să se prezinte în fața copilului ca un adult credibil: hotărât, solid, echilibrat și coerent. Sau poate cere ajutorul unui profesionist, cum ar fi un psiholog.

Dar toate acestea presupun o familie funcțională. Problema este că, adesea, copiii cu dificultăți trăiesc în familii disfuncționale. Iar acolo, suferința combinată cu singurătatea și lipsa de sens devine un amestec exploziv.

Ce conversații ar trebui să aibă familiile după ce citesc această carte împreună?

Andrea Franzoso: Ar fi minunat dacă am învăța cu toții să ținem televizorul închis în timpul meselor, iar telefoanele, de asemenea, măcar seara. Copiii caută adultul. Au nevoie de ghidaj, de exemple pozitive, nu de părinți care se poartă ca niște prieteni de gașcă sau ca niște sindicaliști ai copiilor împotriva profesorilor.

Nu este suficient să întrebăm distrat: „Cum a fost azi la școală?” sau „Ți-ai făcut temele?”. Trebuie să le oferim copiilor timp de calitate, dialog și ascultare autentică, profundă, sinceră. Iubirea cere prezență. Să fii acolo.

Această carte ne provoacă pe noi, adulții, să ne străduim să fim credibili în ochii copiilor. Copiii nu ne ascultă întotdeauna, dar ne privesc mereu. Ne măsoară, ne provoacă. Iar în felul acesta ne evaluează.

Ce sperați să înțeleagă cititorii despre responsabilitate și a doua șansă?

Andrea Franzoso: Povestea lui Daniel ne ajută să înțelegem ce se află în spatele greșelilor lui, nu să le justificăm. El însuși nu a încercat niciodată să se absolve de vină spunând, de exemplu: „M-am născut în cartierul greșit, în familia greșită, nu aveam cum să nu aleg o cale greșită”. Nu, nu a gândit niciodată așa. Cu atât mai mult cu cât sora lui, Lucia, a crescut în aceeași familie, în același cartier, și este o fată foarte bună.

Spre finalul cărții, unul dintre educatorii lui îi spune: „Daniel, ai înțeles că puteai face două lucruri cu povestea ta: să te simți victimă și să te absolvi de orice responsabilitate sau să o pui în slujba celorlalți. Amintește-ți mereu că în viață nu există un scenariu deja scris: până în ultima clipă poți decide să schimbi finalul.”

Don Claudio Burgio i-a amintit mereu de responsabilitățile lui, nu s-a substituit niciodată lui. Există în carte o scenă foarte semnificativă în acest sens. Daniel îi cere lui Don Claudio să-i permită să încalce o regulă, dar preotul îi răspunde: „Tu trebuie să decizi. Ai optsprezece ani: este timpul să-ți asumi responsabilitatea.” În cele din urmă, Daniel decide să nu încalce regulile.

„Libertatea înseamnă responsabilitate: de aceea mulți se tem de ea”, spune George Bernard Shaw într-un aforism celebru. Într-adevăr, nu există libertate fără responsabilitate. Doar cei liberi sunt responsabili și invers. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât suntem mai liberi.

Pentru a-i ajuta pe copiii rătăciți să regăsească drumul bun este însă nevoie de o comunitate educațională capabilă să încurajeze și să susțină schimbarea. „Fiecare crește numai dacă este visat”, scrie Danilo Dolci într-un vers. Numai așa se poate rupe un destin care părea deja scris.

Greșeala nu pune punct vieții noastre. Nu ne condamnă pentru totdeauna. Dacă învățăm o lecție dintr-o greșeală, dacă extragem o învățătură dintr-un eșec, acea greșeală nu este sfârșitul, ci începutul unei povești noi.